Despre Toplita pe scurt
Toplita este situatã în extremitatea nordicã a judetului Harghita, pe cursul superior al Muresului, la o altitudine de 650 m deasupra nivelului mãrii. Asezarea este inconjuratã de muntii Gurghiului, Giurgeului si Cãlimani. Cele mai apropiate orase sunt Borsec 26km, Gheorgheni 38 km, Reghin 69 km.
Galeria foto În 1567 Petrichevich Horváth Kozma a pus bazele asezãrii aducãnd 3 familii de tãrani moldoveni pe mosia lui Bánffy Pál, micul sat a fost botezat Taplócza.
Taplócza a "suferit" mai multe schimbãri de nume in deceniile urmãtoare: Taplócza, Toplicza, Gyergyó-Toplicza, din data de 1 febr. 1861 Oláh-Toplicza, apoi de la 1 ian. 1907 Maroshévíz pânã în 1918, de când se numeste Toplita Românã, desi documentele oficiale, incã contin si numele de Maroshévíz lângã aceasta.
Aceastã regiune a fost proprietatea Banului Simon pânã în 1228, iar incepând cu acest an trece pe mâna familiei Bánffy, care reuseste sã-si pãstreze uriasele mosii pânã în 1945. În 1658 asezarea a fost în totalitate distrusã de cãtre o "armata" de moldoveni condusi de Pintea, in drumul lor spre Ditrãu. Dupã 1660 familia Bánffy a adus pe aceste meleaguri 391 de familii de români fãgãrãseni din Deda.
În jurul anului 1710 a luat amploare plutãritul pe Mures în zona noastrã si totodatã comercializarea lemnului ceea ce a grãbit dezvoltarea orasului. La primul recensamânt European, ordonat de Josif al II-lea, care a avut loc la Toplita pe data de 20 noi. 1785 s-au numãrat 227 gospodãrii,23 de familii libere si 231 familli de iobagi apartinând de 22 mosieri. Baronul Bornemissza János detinea cele mai multe dintre acestea (52), apoi Baronul Kemény Simon (30) si Contele Teleki Mihály (18).
Acum sã facem o mica sãritura in timp pãna în anul 1868 cãnd de Toplita apartineau 8 "parraedium"-uri, care sunt: Cãlimãnel, Mermezeu, Ciobotani, Mãnãstirea, Vâgani, Moglãnesti, Plopis si Mãgherus. Aici trebuie precizat cã in acel an Valea deja fãcea parte din asezare.
Zoom in (Pop-up) În timpul primului rãzboi mondial in Toplita si regiunea sa s-au desfãsurat lupte sângeroase ca mãrturie a acestui fapt stã Monumentul de la Secu unde au fost înmormântati 771 de soldati, si Cimitirul Eroilor Maghiari din cartierul Zencani unde sunt înmormântati 450 de militari. Toplita a fost proclamat oras în 1952. (Iar în 2002 municipiu.)
Alte date din istoria asezãrii: în 1658 a fost construitã Mãnãstirea Doamnei; in 1847 mãnãstirea Sf. Ilie; între 22 sept. 1867 si 21 aug. 1869 a fost construitã biserica Romano Catolicã în vecinãtatea unei vechi biserici din lemn din 1780; biserica Ortodoxã s-a construit între anii 1867 si 1903; în 1870 s-a înfiintat Scoala Confesionalã Romano Catolicã; în 1895 a fost construitã biserca Reformatã; în 1896 s-a deschis o Scoalã de Stat Maghiar in cartierul Valea; între 1903 si 1907 a fost construit castelul Urmánczy acum muzeu etnografic; între 1928 si 1929 o biserica greco catolicã in cartierul Cornisa care a fost construitã în locul unei vechi biserici de lemn ridicatã între 1777 si 1791, care a fost mutatã intr-un sat din apropiere, Gãlãutas.
Atractiile orasului: statiunea Bánffy (Bradul) care se aflã la o altitudine de 677,2 m deasupra nivelului mãrii, aici gãsiti printre altele si un bazin cu apa termalã de 27oC; strandul Urmánczy care a fost cumpãrat in jurul anului 1870 de familia Urmánczy de la familia Lázár din Lãzarea, asezatã la 653,8 m deasupra nivelului marii cu apã termalã de 26oC.
Oameni celebrii nãscuti in Toplita: Dr. Urmánczy Nándor (1868-1940) deputat timp de 16 ani, fondator si presedinte pe veci al fundatiei "Ereklyés Országzászló".
Dr. Miron Cristea (1868-1939), primul patriarh al României, prim-ministrul României între 1938 si 1939.
luni, 15 noiembrie 2010
joi, 4 noiembrie 2010
Istoria Bucurestiului
Istoria Bucureștilor acoperă evenimentele importante petrecute în acest ținut, din cele mai vechi timpuri până în epoca contemporană.
Preistorie și istorie veche
Rezultatele cercetărilor arheologice atestă că teritoriul pe care se află Bucureștiul a fost locuit neîntrerupt încă din epoca paleolitică (așchii tăioase din cremene, un „nucleu” de silex descoperite pe malul Lacului Fundeni, carierele de nisip din Pantelimon, dealurile de la Mihai-Vodă și Radu-Vodă [1]). Au fost scoase la iveală numeroase așezări neolitice; din perioada culturii Dudești s-au descoperit urme la Dudești, pe malul Lacului Cernica, pe malul Lacului Fundeni etc. Din perioada culturii Boian s-au găsit urme la Glina, Dudești, Cățelu, Bucureștii-Noi, Giulești, Dealul Spirei, Pantelimon. La Cernica s-a găsit una din cele mai mari necropole din Europa din perioada Boian. În morminte s-au descoperit și „perle” din minereu de cupru, cele mai vechi din țară și printre cele mai vechi din Europa [2].
Din perioada culturii Gumelnița s-au găsit așezări la Glina, Jilava, Măgurele ș.a. La Chitila s-a descoperit o brățără de aramă, cu capete în formă de șarpe. Acest tip de brățară stă la originea altor brățări cu capete de șarpe realizate însă mai târziu. Se confirmă astfel părerile istoricilor Vasile Pârvan și Nicolae Iorga că arta traco-dacilor are origini în milenii anterioare [3].
S-au descoperit urme din cultura Tei (a doua etapă a bronzului): securi de bronz, cuțite, ace, vârfuri de săgeți etc., din epoca fierului, în special din partea a doua a epocii, care coincide și cu începutul culturii geto-dacilor. La Bălăceanca s-au descoperit două așezări cu zece bordeie și șase locuințe de suprafață. Urme ale unei locuiri îndelungate s-au găsit sub mănăstirea Mihai-Vodă. S-au descoperit: cuptoare de ars oale, cești dacice, o monedă din timpul împăratului roman Galienus, cosoare, râșnițe rotative etc.
Descoperirile din secolul al IV-lea confirmă coexistența în zona Capitalei a unor populații dacice cu goții și sarmații de ramură alanică și faptul că existau relații cu romanii. Din secolele VI-VII s-au descoperit pe malurile Colentinei și Dâmboviței semibordeie cu o cameră, cu cuptor de gătit și unelete casnice, ceramică. În secolele X-XIV urme de așezări s-au găsit pe malurile tuturor apelor din zonă, bordeie cu cuptoare de gătit și încălzit, ceramică fină, monezi, urme ale culturii Dridu La Pipera, în Bucureștii Noi, în Piața de Flori, la Crângași și la Giuleștii-Sârbi au fost descoperite așezări ale populației vechi românești din secolele X-XI, iar în pădurea Pantelimon, pe malul Lacului Tei, așezări din secolele XII-XIV [4]. Începând cu secolul al XV-lea, mărturiile arheologice se completează cu izvoare scrise.
Întemeierea orașului
Hrisovul lui Radu cel Frumos dat în Cetatea de Scaun a Bucureştilor, 14 octombrie 1465
Tradiția spune că întemeierea orașului s-a realizat în vremea lui Bucur, pe care unii îl cred cioban, alții pescar, boier, haiduc. Prima consemnare în scris a acestei tradiții este cea din 1761, a călugărului franciscan Blasius Kleiner.
O altă tradiție, din secolul al XVI-lea, vorbește despre Negru Vodă ca întemeietor al Bucureștiului. Primul care scrie despre acest lucru este raguzanul Luccari, după o călătorie prin Țara Românească în timpul lui Mihai Viteazul. Printr-un document al domnitorului Mircea cel Bătrân din 1410 Bucureștiul este numit „Cetatea noastră”
Prima atestare documentară certă a Bucureștiului datează din 1459, când prin hrisovul din 20 septembrie, domnitorul Vlad Țepeș scutește de dări și întărește dreptul de proprietate al unor locuitori [5]. Documentul, foarte deteriorat, a fost descoperit în jurul anului 1900 [6]. Vlad Țepeș petrece patru din cei șase ani de domnie „în cetatea București”, preferându-l reședinței Târgoviște.
În timpul domniei lui Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș, 18 din cele 25 de documente care au înscris pe ele locul de unde au fost emise sunt din Cetatea de Scaun București [7].
Mircea Ciobanu în timpul domniei sale ridică un palat domnesc numit mai tîrziu Curtea Veche; în 1558-1559 în curtea domnească se construiește o biserică, cea mai veche construcție păstrată în forma sa originală iar în 1562 se ridică și biserica Sf. Gheorghe cunoscută ca Sf. Gheorghe-Vechi sau „cel românesc” după ce Constantin Brâncoveanu construiește în 1707 Sf. Gheorghe-Nou sau „cel grecesc”.
Orașul se dezvoltă continuu iar din secolul al XVII-lea se întinde și pe malul drept al Dâmboviței; în partea de vest se întinde până în zona Cișmigiu iar în est până la intersecția Căii Moșilor cu Hristo Botev de astăzi [8]. În 1563 este menționat „pazarul” (de la turcescul bazar), piața Bucureștiului situată în apropierea Curții domnești. Zece ani mai tîrziu, în 1573 Alexandru al II-lea Mircea înființează la mănăstirea Plumbuita prima tipografie cunoscută din București.
În septembrie 1593 Mihai Viteazul devine domn al Țării Românești iar în 1594 începe lupta antiotomană. La 15 august 1595 Capitala este ocupată de turci; Sinan Pașa întărește orașul săpînd un șanț lat de circa 6 metri și tot atât de adânc și întărituri la marginea șanțului din două rânduri de trunchiuri de copaci îngropați care aveau spațiul dintre ei umplut cu pământ. Bisericile au devenit Moschei [9]. La retragerea turcilor din București, în octombrie 1595, Sinan Pașa a prădat și a incendiat orașul.
Perioada prefanariotă
Bucureşti, 1789
Noul domnitor, Radu Șerban, preferă Târgoviște ca cetate de scaun dar nu neglijează Bucureștiul și construiește în 1631 podul Șerban-Vodă, amenajează heleșteul Șerban-Vodă (astăzi parcul Carol). Radu Mihnea ridică mănăstirea Radu-Vodă care deținea câteva mahalale și în jurul căreia se grupează câteva prăvălii. Locuitorii mahalalelor sunt scutiți de dări cu condiția ca aceștia să lucreze numai pentru mănăstire. În timpul domniei lui Matei Basarab, Bucureștiul se bucură de prosperitate; se reface Curtea domnească cu mult bun gust, se ridică mănăstirea Târnov în locul unei biserici din lemn, se ridică Biserica Catolică din București. Începând cu 1640, domnitorul mută capitala înapoi la Târgoviște [10].
Pentru București urmează o perioadă neagră: orașul este devastat în urma răscoalei seimenilor din 1655 și a incendiului din 1658. Un an mai târziu este prădat de tătari iar în 1660 în urma unei secete care a durat doi ani, o foamete cumplită se abate asupra țării.
Bucureștiul devine Capitala Țării Românești în 1659 [11] în timpul domniei lui Gheorghe Ghica și începe o perioadă de refacere și de dezvoltare. Apar marile hanuri, se ridică biserici, atelierele meșteșugarilor se grupează pe ulițe separate: Șelari, Covaci, Gabroveni, Lipscani, Băcani etc. În 1679 este menționată funcționarea unei fabrici de postav. În același an, domnitorul Șerban Cantacuzino întemeiază prima școală românească, Școala domnească de la mănăstirea Sf.Sava din București și începe ridicarea mănăstirii Cotroceni în vestul capitalei.
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu în 1689, austriecii intră în București și vorbind despre această perioadă Radu Popescu spune „însă răutăți ce s-au făcut într-o lună, ce au șezut, limbă nu poate să spuie: bătăi, cazne, legături; egumenii și unii boiari legați cu ștreanguri de gât, pentru făină și orz, și carne și altele ca acestea nenumărate” [12]. În 1692 domnitorul poruncește construirea unui drum, Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de astăzi), care să lege Palatul Brâncovenesc cu proprietățile de la Mogoșoaia. Spătarul Mihai Cantacuzino, fratele domnitorului Șerban Cantacuzino, a fondat Spitalul Colțea în 1695, a început construirea bisericii Colțea iar în 1699, în nord-estul orașului ridică Biserica Fundenii Doamnei.
Perioada fanariotă
Bucureşti la începutul secolului al XVIII-lea
În veacul fanariot, în întreg secolul al XVIII-lea, viața Capitalei se află sub o puternică influența orientală: costumele boierilor și ale dregătorilor, protocolul, mâncărurile, băuturile, termenii turcești sau turco-grecești (caldarîm, palat, papuci, ciorbă, musaca, peruzea, pafta, filigran, cataif, șerbet). În 1716 sunt fixate pentru prima dată coordonatele Bucureștiului – 44°22' latitudine nordică și 23°48' longitudine estică – de către Hrisant Nottara, viitorul patriarh al Ierusalimului.
Din inițiativa domnitorului Nicolae Mavrocordat începe ridicarea mănăstirii Văcărești, ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc, descrisă drept cel mai mare complex arhitectonic mânăstiresc din secolul al XVIII-lea din sud-estul Europei[13] (dărâmată în ultimii ani ai dictaturii comuniste). Se construiesc alte mari biserici și așezăminte ale Bucureștiului: Biserica Crețulescu, Biserica Stavropoleos, așezămîntul „Domnița Bălașa” care cuprindea o biserică, o școală și un azil. „Ulița cea Mare” devine Lipscani. În 1742 se ridică biserica Bucur în spatele mănăstirii Radu Vodă; mai târziu s-a considerat că ar fi fost ridicată chiar de ciobanul Bucur în secolul al XIV-lea [14] dar în realitate era un paraclis al mănăstirii Radu Vodă, astăzi declarat monument istoric.
Războaiele ruso-turce
Articol principal Războaiele ruso-turce
În timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, Bucureștiul este ocupat de trupele imperiului rus de două ori. Prima perioadă de ocupație și administrație militară rusă începe în 1769 când domnitorul Grigore III Ghica este îndepărtat și durează până în primăvara anului 1770. La Arhiva Centrală de Stat miliatro-istorică din Moscova s-a descoperit un plan al Bucureștiului desenat de ofițerii ruși în anul 1770 [15]. Conform planului, limita Bucureștiului era dată de actualele străzi Mihai Bravu, Ștefan cel Mare, Plevnei, Elefterie, Dealul Spirei, Filaret, Dealul Piscului, Dudești. A doua ocupație a rușilor are loc în noiembrie 1770 și se întinde pe o perioadă de cinci ani.
Sfârșitul secolului al XVIII-lea
Trupe austriece conduse de feldmareşalul Frederic Josias de Saxa Coburg intră în Bucureşti, 1789
În timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti apar cișmelele publice, se inițiază măsuri și reforme în domeniul fiscal, judecătoresc și social, se ridică mănăstirea Chiajna în vestul orașului, se încearcă o sistematizare a Dâmboviței pentru evitarea inundațiilor, se înființează „Epitropia obștilor”, organ administrativ care se ocupă cu probleme edilitare, se organizează un orfelinat numit orfanotrofion. În martie 1775 începe construirea în Dealul Spiriei a unei noi curți domnești, Curtea Nouă. În 1776 domnitorul hotărăște granițele Bucureștiului, dând dispoziție să se pună la marginea orașului hotare și cruci dincolo de care „a se întinde nimeni cu facere de case” și stabilește numărul mahalalelor la 67. Pe Podul Șerban Vodă domnitorul construiește case de primire a pașalelor, emirilor, mumbașirilor sosiți în oraș cu diverse misiuni; casele se numesc beilic iar o vreme strada unde s-au construit aceste case se va numi Podul Beilicului.
În 1781 se publică în cartea Geschichte des Transalpinische Daciens un document cartografic al orașului redactat în jurul anului 1780 de Franz Joseph Sulzer, profesor la curtea domnitorului Alexandru Ipsilanti.
În 1782 se deschid în Capitală primele agenții diplomatice străine; prima este Rusia urmată în același an de Austria, în 1785 de Franța, în 1786 de Prusia și în 1801 de Anglia.
La 29 octombrie 1789 Bucureștiul este ocupat de trupe austriece (nemții cu coadă cum erau numiți din cauza perucilor). Perioada de administrație militară austriacă va dura până la 24 iulie 1791.
Istorie modernă
Articole principale Revoluția de la 1821 și Regulamentul Organic
Bătaie pe străzile Bucureştiilor, 1821
După ce la începutul lunii martie Tudor Vladimirescu trimite către bucureșteni mai multe proclamații prin care le cerea să se solidarizeze cu mișcarea sa [16], la 21 martie 1821 intră în București sechestrând o parte din boieri în casa lui Dinicu Golescu, Belvedere, și domnind aproape ca un domn [17].
Pe 17 mai 1821, la două zile după ce Tudor Vladimirescu și armata sa, „Adunarea norodului”, părăsesc orașul, Capitala este ocupată de turcii veniți să potolească Revoluția. Începe o perioadă de ocupație turcească terminată în iunie 1822, perioadă în care în oraș se comit execuții [18] , se ard case [19].
Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828), primul domnitor pământean din Țara Românească după epoca fanariotă a inițiat o serie de lucrări edilitar-urbanistice: pavarea cu piatră a celor patru drumuri principale ale orașului (Podul Târgului de Afară, Podul Mogoșoaiei, Podul Calicilor și Podul Șerban Vodă), construirea de palate, biserici, cazărmi etc. În 1824, în București sunt menționate în documente 1.515 prăvălii din care 255 erau „de frunte”, 489 „de mijloc” și 771 „de coadă” [20].
Domnitorul Ghica este înlăturat iar la 16 mai 1828 trupe rusești conduse de generalul Roth intră în Capitală; potrivit Tratatului de la Adrianopol, principatele dunărene rămân drept gaj sub ocupație și administrație rusească până la achitarea despăgubirilor de război către Imperiul Otoman [21]. În timpul administrației rusești condusă de generalul Pavel Kiseleff intră în vigoare Regulementul Organic. Având reședința la București, Kiseleff se implică în viața orașului: impune carantina în oraș pentru stoparea ciumei și a holerei, mărește numărul de medici, numește o „Comisie într-adins pentru înfrumusețarea și îndreptarea Poliției”, elaborează „Regulamentul de înfrumusețare a orașului”. În 1841 în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica i se acordă cetățenia muntenească iar în 1844, de ziua generalului, Șoseaua din București, a doua stradă ca importanță după Podul Mogoșoaiei, a fost denumită Șoseaua Kiseleff [22], nume neschimbat de peste 160 de ani.
Primul recensământ al populației realizat după criterii științifice în 1831 indică următoarele cifre [23]:
În 1834 s-a introdus nomenclatura oficială a străzilor Capitalei, străzile se lărgesc, sunt pavate și dotate cu canalizare. În această perioadă, au fost construite palatele Ghica, Sutu, Știrbei și au fost înființate: Eforia Spitalelor (1831), Arhivele Statului (1831), „Societatea Filarmonica” (1833), „Societatea literară” (1836), „Societatea d-agricultură a Rumâniei” sub conducerea lui Mihail Ghica (1836), Imprimeria statului (1839), se deschide la Colegiul Sf. Sava prima expoziție de artă din țară (1836) [24], a apărut primul „Muzeu de istorie națională și antichități“ (1834), se organizează biblioteci publice (1836), s-au dat în folosință spitalele Brâncovenesc (1838), Filantropia (1839), prima maternitate din București numită „Spitalul de nașteri”’ (1839).
Orașul este afectat de dezastre naturale și epidemii care aduc mari pagube. În 1829 apare primul ziar din Țara Românească, „Curierul românesc” sub directoratul lui I.H. Rădulescu. Apar ziarele: „România” (1836), „Universul” (1837), „Magazin Istoric pentru Dacia” (1845), „Bukarester Deutsche Zeitung” (1845); încep să se tipărească cărți pentru școli.
Într-o carte apărută în 1839 „Coup D’oeil sur la Valachie et la Moldavie”, Raoul Perrin spune despre București că avea 1.500 de străzi pline cu câini și 130.000 de locuitori [25]. Sunt înființate piețe noi: piața Suțu (1840), piața Amzei (1841), piața Sf. Vineri (1841), piața de pe maidanul Dudescului, piața de pe podul Caliței, piața de pe maidanul Dulapului (1845). Se amenajează grădina Cișmigiu și începe ridicarea Teatrului Național. Capitala este afectată de marele incendiu din 1847 în timpul căruia mor 15 oameni și aproape 2000 de cădiri sunt distruse [26].
În secolul al XIX-lea, influența orientală este echilibrată de manifestarea influenței occidentale: în îmbrăcăminte, limbă, instituții, mentalitate.
Revoluția de la 1848
Articol principal Revoluția de la 1848
Bătălia Pompierilor, Dealul Spirei, 1848
Revoluția a reprezentat un moment de referință pentru istoria orașului. Aici își desfășura activitatea încă din 1843 societatea secretă „Frăția”, aveau loc întâlniri secrete ale revoluționarilor în casa lui C.A. Rosetti. Bucureștenii ieșiți pe străzi îl determină pe domnitorul Gheorghe Bibescu să abdice și să părăsească Capitala. La 15 iunie, pe Câmpia Filaretului (numită apoi Câmpia Libertății), circa 30.000 de oameni asistă la depunerea jurământului guvernului provizoriu, Bucureștiul devenind sediul Guvernului Revoluționar. La 13 septembrie pompierii și alte trupe se opun forțelor turcești în lupta din Dealul Spirii [27] dar Revoluția este înfrântă, trupele turcești ocupă orașul. În octombrie își fac intrarea în București și circa 7000 de militari ruși. Începe o perioadă de dublă ocupație, rusească și turcească care va dura până în aprilie 1851.
În Capitală se înființează cimitire noi: Bellu, Sf. Vineri și Ghencea, se construiește Hipodromul de la Șosea (1851), se înființează Conservatorul de muzică (1851), se organizează prima galerie de pictură din București unde pictori români ca Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, P. Valstein etc expun aproximativ 80 de lucrări [28].
În 1853 este înființată moara lui Assan, cea mai modernă moară din țară [29] dotată cu o mașină cu aburi, valțuri și site; moara va fi demontată de turci și transportată la Istanbul în 1918, în timpul ocupării Capitalei.
Pentru București începe o perioadă a ocupațiilor străine: ocupație militară rusă din vara anului 1853 până în iulie 1854, ocupație turcească din iulie 1854 până în august 1854 și ocupație austriacă din 1854 până în 1856.
Medicul militar american James Oscar Noyes scrie într-o carte despre București după o vizită din 1854 „Niciodată n-am văzut luxul și lipsa, frumusețea și urâtul, mândria și sărăcia puse într-un așa de izbitor contrast. Aici se arată un gen schimonosit de civilizație, cum se întâmplă întotdeauna într-o societate în care libertatea și robia stau alături una de alta.” Medicul militar german Wilhelm Derblich după ce critică și ironizează unele aspecte ale orașului menționează despre Grădina Cișmigiu „este locul vesel de adunare al tuturor plimbărilor […] și singurul loc unde se uită că te găsești în Muntenia, ci te crezi transportat aievea într-un elegant loc de distracție al unui stat civilizat.”
În mai 1857 în București se introduce iluminatul public cu petrol lampant devenind astfel primul oraș din lume care a folosit lămpi cu petrol la iluminatul străzilor.[30]
[modifică] Capitală a Principatelor Unite
Articol principal Principatele Unite
La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza se realizează de fapt unirea Principatelor.
Noul domnitor este întîmpinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureșteni. La sfârșitulul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susține ideea ca București să devină capitală a Principatelor motivând prin faptul că țările europene și Turcia considerau Bucureștiul drept capitală, aici erau reședințele consulatelor străine, începuse deja transportarea arhivelor cancelariilor de la Iași către București, spunând printre altele:
Cquote2.svg Orașul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. Aproape de arterul principal al comerciului, al bogățiilor Principatelor Unite, Dunărea, pe drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o populațiune numeroasă, compactă și eminament românească, Bucurescii este apoi singurul oraș care are elementul cel mai puternic al unei țării, clasa sau starea de mijloc. Nicăierea, în nici un oraș al României nu există un centru de lumini mai mari, un popul cu aspirațiuni mai naționale și mai liberale, un spirit public mai neatârnat. Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta și domni mai mult decât în Bucuresci. Cquote2.svg — Mihail Kogălniceanu
Deschiderea primului parlament al României, 1862
Notele călătorilor străini în Bucureștiul acestei perioade îl descriu drept un oraș al contrastelor [31], „arată când ca un sat, când ca o capitală [32].
La 24 ianuarie 1862 se deschide primul parlament al României iar București este proclamată capitala țării.
Noul statut de capitală a României a adus orașului București un ritm rapid de dezvoltare sub toate aspectele: străzile din oraș se pavează cu granit, piatră cioplită și piatră de râu, se construiesc trotuare pietonale pe străzile principale, se amenajează grădina botanică, se înființează gimnaziile Lazăr și Matei Basarab, Universitatea din București, Școala de Bele-Arte, se amenajează noi piețe și grădini publice, se construiește prima linie de cale ferată dintre București și Giurgiu, se pune piatra de temelie a Azilului Elena Doamna pentru fete orfane.
Se înființează noi societăți: Societatea Română de Științe (1862), Societatea română de arme, gimnastică și dare la semn (17 mai 1862) – prima asociație sportivă din România, Direcția Centrală a Poștelor (4 august 1862), Societatea pentru învățătura poporului român (1866), Societatea Literară Română (13 aprilie 1866) – care devine din august 1867, Societatea Academică Română, iar din martie 1879 Academia Română, Societatea de științe fizico-naturale (1868), Filarmonica Română (11 mai 1868) - astăzi Filarmonica „George Enescu“- care își susține concertul inaugural la 27 decembrie 1868, Societatea de geografie (27 iunie 1875), Societatea Națională de Cruce Roșie a României (16 iunie 1876) etc.
Numărul de locuitori crește de la 65.000 în 1831 [33] la 121.734 în 1860 [34].
Intrarea lui Carol I în Bucureşti, 10 mai 1866
La începutul anului 1866, domnitorul Cuza este răsturnat de o coaliție formată din liberali și conservatori. Bucureștenii, în număr de 30.000 [35] îl întâmpină pe prințul Carol de Hohenzollern la Băneasa, unde primarul Capitalei, Dumitru Brătianu, îi oferă cheile orașului.
Preistorie și istorie veche
Rezultatele cercetărilor arheologice atestă că teritoriul pe care se află Bucureștiul a fost locuit neîntrerupt încă din epoca paleolitică (așchii tăioase din cremene, un „nucleu” de silex descoperite pe malul Lacului Fundeni, carierele de nisip din Pantelimon, dealurile de la Mihai-Vodă și Radu-Vodă [1]). Au fost scoase la iveală numeroase așezări neolitice; din perioada culturii Dudești s-au descoperit urme la Dudești, pe malul Lacului Cernica, pe malul Lacului Fundeni etc. Din perioada culturii Boian s-au găsit urme la Glina, Dudești, Cățelu, Bucureștii-Noi, Giulești, Dealul Spirei, Pantelimon. La Cernica s-a găsit una din cele mai mari necropole din Europa din perioada Boian. În morminte s-au descoperit și „perle” din minereu de cupru, cele mai vechi din țară și printre cele mai vechi din Europa [2].
Din perioada culturii Gumelnița s-au găsit așezări la Glina, Jilava, Măgurele ș.a. La Chitila s-a descoperit o brățără de aramă, cu capete în formă de șarpe. Acest tip de brățară stă la originea altor brățări cu capete de șarpe realizate însă mai târziu. Se confirmă astfel părerile istoricilor Vasile Pârvan și Nicolae Iorga că arta traco-dacilor are origini în milenii anterioare [3].
S-au descoperit urme din cultura Tei (a doua etapă a bronzului): securi de bronz, cuțite, ace, vârfuri de săgeți etc., din epoca fierului, în special din partea a doua a epocii, care coincide și cu începutul culturii geto-dacilor. La Bălăceanca s-au descoperit două așezări cu zece bordeie și șase locuințe de suprafață. Urme ale unei locuiri îndelungate s-au găsit sub mănăstirea Mihai-Vodă. S-au descoperit: cuptoare de ars oale, cești dacice, o monedă din timpul împăratului roman Galienus, cosoare, râșnițe rotative etc.
Descoperirile din secolul al IV-lea confirmă coexistența în zona Capitalei a unor populații dacice cu goții și sarmații de ramură alanică și faptul că existau relații cu romanii. Din secolele VI-VII s-au descoperit pe malurile Colentinei și Dâmboviței semibordeie cu o cameră, cu cuptor de gătit și unelete casnice, ceramică. În secolele X-XIV urme de așezări s-au găsit pe malurile tuturor apelor din zonă, bordeie cu cuptoare de gătit și încălzit, ceramică fină, monezi, urme ale culturii Dridu La Pipera, în Bucureștii Noi, în Piața de Flori, la Crângași și la Giuleștii-Sârbi au fost descoperite așezări ale populației vechi românești din secolele X-XI, iar în pădurea Pantelimon, pe malul Lacului Tei, așezări din secolele XII-XIV [4]. Începând cu secolul al XV-lea, mărturiile arheologice se completează cu izvoare scrise.
Întemeierea orașului
Hrisovul lui Radu cel Frumos dat în Cetatea de Scaun a Bucureştilor, 14 octombrie 1465
Tradiția spune că întemeierea orașului s-a realizat în vremea lui Bucur, pe care unii îl cred cioban, alții pescar, boier, haiduc. Prima consemnare în scris a acestei tradiții este cea din 1761, a călugărului franciscan Blasius Kleiner.
O altă tradiție, din secolul al XVI-lea, vorbește despre Negru Vodă ca întemeietor al Bucureștiului. Primul care scrie despre acest lucru este raguzanul Luccari, după o călătorie prin Țara Românească în timpul lui Mihai Viteazul. Printr-un document al domnitorului Mircea cel Bătrân din 1410 Bucureștiul este numit „Cetatea noastră”
Prima atestare documentară certă a Bucureștiului datează din 1459, când prin hrisovul din 20 septembrie, domnitorul Vlad Țepeș scutește de dări și întărește dreptul de proprietate al unor locuitori [5]. Documentul, foarte deteriorat, a fost descoperit în jurul anului 1900 [6]. Vlad Țepeș petrece patru din cei șase ani de domnie „în cetatea București”, preferându-l reședinței Târgoviște.
În timpul domniei lui Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș, 18 din cele 25 de documente care au înscris pe ele locul de unde au fost emise sunt din Cetatea de Scaun București [7].
Mircea Ciobanu în timpul domniei sale ridică un palat domnesc numit mai tîrziu Curtea Veche; în 1558-1559 în curtea domnească se construiește o biserică, cea mai veche construcție păstrată în forma sa originală iar în 1562 se ridică și biserica Sf. Gheorghe cunoscută ca Sf. Gheorghe-Vechi sau „cel românesc” după ce Constantin Brâncoveanu construiește în 1707 Sf. Gheorghe-Nou sau „cel grecesc”.
Orașul se dezvoltă continuu iar din secolul al XVII-lea se întinde și pe malul drept al Dâmboviței; în partea de vest se întinde până în zona Cișmigiu iar în est până la intersecția Căii Moșilor cu Hristo Botev de astăzi [8]. În 1563 este menționat „pazarul” (de la turcescul bazar), piața Bucureștiului situată în apropierea Curții domnești. Zece ani mai tîrziu, în 1573 Alexandru al II-lea Mircea înființează la mănăstirea Plumbuita prima tipografie cunoscută din București.
În septembrie 1593 Mihai Viteazul devine domn al Țării Românești iar în 1594 începe lupta antiotomană. La 15 august 1595 Capitala este ocupată de turci; Sinan Pașa întărește orașul săpînd un șanț lat de circa 6 metri și tot atât de adânc și întărituri la marginea șanțului din două rânduri de trunchiuri de copaci îngropați care aveau spațiul dintre ei umplut cu pământ. Bisericile au devenit Moschei [9]. La retragerea turcilor din București, în octombrie 1595, Sinan Pașa a prădat și a incendiat orașul.
Perioada prefanariotă
Bucureşti, 1789
Noul domnitor, Radu Șerban, preferă Târgoviște ca cetate de scaun dar nu neglijează Bucureștiul și construiește în 1631 podul Șerban-Vodă, amenajează heleșteul Șerban-Vodă (astăzi parcul Carol). Radu Mihnea ridică mănăstirea Radu-Vodă care deținea câteva mahalale și în jurul căreia se grupează câteva prăvălii. Locuitorii mahalalelor sunt scutiți de dări cu condiția ca aceștia să lucreze numai pentru mănăstire. În timpul domniei lui Matei Basarab, Bucureștiul se bucură de prosperitate; se reface Curtea domnească cu mult bun gust, se ridică mănăstirea Târnov în locul unei biserici din lemn, se ridică Biserica Catolică din București. Începând cu 1640, domnitorul mută capitala înapoi la Târgoviște [10].
Pentru București urmează o perioadă neagră: orașul este devastat în urma răscoalei seimenilor din 1655 și a incendiului din 1658. Un an mai târziu este prădat de tătari iar în 1660 în urma unei secete care a durat doi ani, o foamete cumplită se abate asupra țării.
Bucureștiul devine Capitala Țării Românești în 1659 [11] în timpul domniei lui Gheorghe Ghica și începe o perioadă de refacere și de dezvoltare. Apar marile hanuri, se ridică biserici, atelierele meșteșugarilor se grupează pe ulițe separate: Șelari, Covaci, Gabroveni, Lipscani, Băcani etc. În 1679 este menționată funcționarea unei fabrici de postav. În același an, domnitorul Șerban Cantacuzino întemeiază prima școală românească, Școala domnească de la mănăstirea Sf.Sava din București și începe ridicarea mănăstirii Cotroceni în vestul capitalei.
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu în 1689, austriecii intră în București și vorbind despre această perioadă Radu Popescu spune „însă răutăți ce s-au făcut într-o lună, ce au șezut, limbă nu poate să spuie: bătăi, cazne, legături; egumenii și unii boiari legați cu ștreanguri de gât, pentru făină și orz, și carne și altele ca acestea nenumărate” [12]. În 1692 domnitorul poruncește construirea unui drum, Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de astăzi), care să lege Palatul Brâncovenesc cu proprietățile de la Mogoșoaia. Spătarul Mihai Cantacuzino, fratele domnitorului Șerban Cantacuzino, a fondat Spitalul Colțea în 1695, a început construirea bisericii Colțea iar în 1699, în nord-estul orașului ridică Biserica Fundenii Doamnei.
Perioada fanariotă
Bucureşti la începutul secolului al XVIII-lea
În veacul fanariot, în întreg secolul al XVIII-lea, viața Capitalei se află sub o puternică influența orientală: costumele boierilor și ale dregătorilor, protocolul, mâncărurile, băuturile, termenii turcești sau turco-grecești (caldarîm, palat, papuci, ciorbă, musaca, peruzea, pafta, filigran, cataif, șerbet). În 1716 sunt fixate pentru prima dată coordonatele Bucureștiului – 44°22' latitudine nordică și 23°48' longitudine estică – de către Hrisant Nottara, viitorul patriarh al Ierusalimului.
Din inițiativa domnitorului Nicolae Mavrocordat începe ridicarea mănăstirii Văcărești, ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc, descrisă drept cel mai mare complex arhitectonic mânăstiresc din secolul al XVIII-lea din sud-estul Europei[13] (dărâmată în ultimii ani ai dictaturii comuniste). Se construiesc alte mari biserici și așezăminte ale Bucureștiului: Biserica Crețulescu, Biserica Stavropoleos, așezămîntul „Domnița Bălașa” care cuprindea o biserică, o școală și un azil. „Ulița cea Mare” devine Lipscani. În 1742 se ridică biserica Bucur în spatele mănăstirii Radu Vodă; mai târziu s-a considerat că ar fi fost ridicată chiar de ciobanul Bucur în secolul al XIV-lea [14] dar în realitate era un paraclis al mănăstirii Radu Vodă, astăzi declarat monument istoric.
Războaiele ruso-turce
Articol principal Războaiele ruso-turce
În timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, Bucureștiul este ocupat de trupele imperiului rus de două ori. Prima perioadă de ocupație și administrație militară rusă începe în 1769 când domnitorul Grigore III Ghica este îndepărtat și durează până în primăvara anului 1770. La Arhiva Centrală de Stat miliatro-istorică din Moscova s-a descoperit un plan al Bucureștiului desenat de ofițerii ruși în anul 1770 [15]. Conform planului, limita Bucureștiului era dată de actualele străzi Mihai Bravu, Ștefan cel Mare, Plevnei, Elefterie, Dealul Spirei, Filaret, Dealul Piscului, Dudești. A doua ocupație a rușilor are loc în noiembrie 1770 și se întinde pe o perioadă de cinci ani.
Sfârșitul secolului al XVIII-lea
Trupe austriece conduse de feldmareşalul Frederic Josias de Saxa Coburg intră în Bucureşti, 1789
În timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti apar cișmelele publice, se inițiază măsuri și reforme în domeniul fiscal, judecătoresc și social, se ridică mănăstirea Chiajna în vestul orașului, se încearcă o sistematizare a Dâmboviței pentru evitarea inundațiilor, se înființează „Epitropia obștilor”, organ administrativ care se ocupă cu probleme edilitare, se organizează un orfelinat numit orfanotrofion. În martie 1775 începe construirea în Dealul Spiriei a unei noi curți domnești, Curtea Nouă. În 1776 domnitorul hotărăște granițele Bucureștiului, dând dispoziție să se pună la marginea orașului hotare și cruci dincolo de care „a se întinde nimeni cu facere de case” și stabilește numărul mahalalelor la 67. Pe Podul Șerban Vodă domnitorul construiește case de primire a pașalelor, emirilor, mumbașirilor sosiți în oraș cu diverse misiuni; casele se numesc beilic iar o vreme strada unde s-au construit aceste case se va numi Podul Beilicului.
În 1781 se publică în cartea Geschichte des Transalpinische Daciens un document cartografic al orașului redactat în jurul anului 1780 de Franz Joseph Sulzer, profesor la curtea domnitorului Alexandru Ipsilanti.
În 1782 se deschid în Capitală primele agenții diplomatice străine; prima este Rusia urmată în același an de Austria, în 1785 de Franța, în 1786 de Prusia și în 1801 de Anglia.
La 29 octombrie 1789 Bucureștiul este ocupat de trupe austriece (nemții cu coadă cum erau numiți din cauza perucilor). Perioada de administrație militară austriacă va dura până la 24 iulie 1791.
Istorie modernă
Articole principale Revoluția de la 1821 și Regulamentul Organic
Bătaie pe străzile Bucureştiilor, 1821
După ce la începutul lunii martie Tudor Vladimirescu trimite către bucureșteni mai multe proclamații prin care le cerea să se solidarizeze cu mișcarea sa [16], la 21 martie 1821 intră în București sechestrând o parte din boieri în casa lui Dinicu Golescu, Belvedere, și domnind aproape ca un domn [17].
Pe 17 mai 1821, la două zile după ce Tudor Vladimirescu și armata sa, „Adunarea norodului”, părăsesc orașul, Capitala este ocupată de turcii veniți să potolească Revoluția. Începe o perioadă de ocupație turcească terminată în iunie 1822, perioadă în care în oraș se comit execuții [18] , se ard case [19].
Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828), primul domnitor pământean din Țara Românească după epoca fanariotă a inițiat o serie de lucrări edilitar-urbanistice: pavarea cu piatră a celor patru drumuri principale ale orașului (Podul Târgului de Afară, Podul Mogoșoaiei, Podul Calicilor și Podul Șerban Vodă), construirea de palate, biserici, cazărmi etc. În 1824, în București sunt menționate în documente 1.515 prăvălii din care 255 erau „de frunte”, 489 „de mijloc” și 771 „de coadă” [20].
Domnitorul Ghica este înlăturat iar la 16 mai 1828 trupe rusești conduse de generalul Roth intră în Capitală; potrivit Tratatului de la Adrianopol, principatele dunărene rămân drept gaj sub ocupație și administrație rusească până la achitarea despăgubirilor de război către Imperiul Otoman [21]. În timpul administrației rusești condusă de generalul Pavel Kiseleff intră în vigoare Regulementul Organic. Având reședința la București, Kiseleff se implică în viața orașului: impune carantina în oraș pentru stoparea ciumei și a holerei, mărește numărul de medici, numește o „Comisie într-adins pentru înfrumusețarea și îndreptarea Poliției”, elaborează „Regulamentul de înfrumusețare a orașului”. În 1841 în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica i se acordă cetățenia muntenească iar în 1844, de ziua generalului, Șoseaua din București, a doua stradă ca importanță după Podul Mogoșoaiei, a fost denumită Șoseaua Kiseleff [22], nume neschimbat de peste 160 de ani.
Primul recensământ al populației realizat după criterii științifice în 1831 indică următoarele cifre [23]:
În 1834 s-a introdus nomenclatura oficială a străzilor Capitalei, străzile se lărgesc, sunt pavate și dotate cu canalizare. În această perioadă, au fost construite palatele Ghica, Sutu, Știrbei și au fost înființate: Eforia Spitalelor (1831), Arhivele Statului (1831), „Societatea Filarmonica” (1833), „Societatea literară” (1836), „Societatea d-agricultură a Rumâniei” sub conducerea lui Mihail Ghica (1836), Imprimeria statului (1839), se deschide la Colegiul Sf. Sava prima expoziție de artă din țară (1836) [24], a apărut primul „Muzeu de istorie națională și antichități“ (1834), se organizează biblioteci publice (1836), s-au dat în folosință spitalele Brâncovenesc (1838), Filantropia (1839), prima maternitate din București numită „Spitalul de nașteri”’ (1839).
Orașul este afectat de dezastre naturale și epidemii care aduc mari pagube. În 1829 apare primul ziar din Țara Românească, „Curierul românesc” sub directoratul lui I.H. Rădulescu. Apar ziarele: „România” (1836), „Universul” (1837), „Magazin Istoric pentru Dacia” (1845), „Bukarester Deutsche Zeitung” (1845); încep să se tipărească cărți pentru școli.
Într-o carte apărută în 1839 „Coup D’oeil sur la Valachie et la Moldavie”, Raoul Perrin spune despre București că avea 1.500 de străzi pline cu câini și 130.000 de locuitori [25]. Sunt înființate piețe noi: piața Suțu (1840), piața Amzei (1841), piața Sf. Vineri (1841), piața de pe maidanul Dudescului, piața de pe podul Caliței, piața de pe maidanul Dulapului (1845). Se amenajează grădina Cișmigiu și începe ridicarea Teatrului Național. Capitala este afectată de marele incendiu din 1847 în timpul căruia mor 15 oameni și aproape 2000 de cădiri sunt distruse [26].
În secolul al XIX-lea, influența orientală este echilibrată de manifestarea influenței occidentale: în îmbrăcăminte, limbă, instituții, mentalitate.
Revoluția de la 1848
Articol principal Revoluția de la 1848
Bătălia Pompierilor, Dealul Spirei, 1848
Revoluția a reprezentat un moment de referință pentru istoria orașului. Aici își desfășura activitatea încă din 1843 societatea secretă „Frăția”, aveau loc întâlniri secrete ale revoluționarilor în casa lui C.A. Rosetti. Bucureștenii ieșiți pe străzi îl determină pe domnitorul Gheorghe Bibescu să abdice și să părăsească Capitala. La 15 iunie, pe Câmpia Filaretului (numită apoi Câmpia Libertății), circa 30.000 de oameni asistă la depunerea jurământului guvernului provizoriu, Bucureștiul devenind sediul Guvernului Revoluționar. La 13 septembrie pompierii și alte trupe se opun forțelor turcești în lupta din Dealul Spirii [27] dar Revoluția este înfrântă, trupele turcești ocupă orașul. În octombrie își fac intrarea în București și circa 7000 de militari ruși. Începe o perioadă de dublă ocupație, rusească și turcească care va dura până în aprilie 1851.
În Capitală se înființează cimitire noi: Bellu, Sf. Vineri și Ghencea, se construiește Hipodromul de la Șosea (1851), se înființează Conservatorul de muzică (1851), se organizează prima galerie de pictură din București unde pictori români ca Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, P. Valstein etc expun aproximativ 80 de lucrări [28].
În 1853 este înființată moara lui Assan, cea mai modernă moară din țară [29] dotată cu o mașină cu aburi, valțuri și site; moara va fi demontată de turci și transportată la Istanbul în 1918, în timpul ocupării Capitalei.
Pentru București începe o perioadă a ocupațiilor străine: ocupație militară rusă din vara anului 1853 până în iulie 1854, ocupație turcească din iulie 1854 până în august 1854 și ocupație austriacă din 1854 până în 1856.
Medicul militar american James Oscar Noyes scrie într-o carte despre București după o vizită din 1854 „Niciodată n-am văzut luxul și lipsa, frumusețea și urâtul, mândria și sărăcia puse într-un așa de izbitor contrast. Aici se arată un gen schimonosit de civilizație, cum se întâmplă întotdeauna într-o societate în care libertatea și robia stau alături una de alta.” Medicul militar german Wilhelm Derblich după ce critică și ironizează unele aspecte ale orașului menționează despre Grădina Cișmigiu „este locul vesel de adunare al tuturor plimbărilor […] și singurul loc unde se uită că te găsești în Muntenia, ci te crezi transportat aievea într-un elegant loc de distracție al unui stat civilizat.”
În mai 1857 în București se introduce iluminatul public cu petrol lampant devenind astfel primul oraș din lume care a folosit lămpi cu petrol la iluminatul străzilor.[30]
[modifică] Capitală a Principatelor Unite
Articol principal Principatele Unite
La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza se realizează de fapt unirea Principatelor.
Noul domnitor este întîmpinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureșteni. La sfârșitulul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susține ideea ca București să devină capitală a Principatelor motivând prin faptul că țările europene și Turcia considerau Bucureștiul drept capitală, aici erau reședințele consulatelor străine, începuse deja transportarea arhivelor cancelariilor de la Iași către București, spunând printre altele:
Cquote2.svg Orașul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. Aproape de arterul principal al comerciului, al bogățiilor Principatelor Unite, Dunărea, pe drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o populațiune numeroasă, compactă și eminament românească, Bucurescii este apoi singurul oraș care are elementul cel mai puternic al unei țării, clasa sau starea de mijloc. Nicăierea, în nici un oraș al României nu există un centru de lumini mai mari, un popul cu aspirațiuni mai naționale și mai liberale, un spirit public mai neatârnat. Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta și domni mai mult decât în Bucuresci. Cquote2.svg — Mihail Kogălniceanu
Deschiderea primului parlament al României, 1862
Notele călătorilor străini în Bucureștiul acestei perioade îl descriu drept un oraș al contrastelor [31], „arată când ca un sat, când ca o capitală [32].
La 24 ianuarie 1862 se deschide primul parlament al României iar București este proclamată capitala țării.
Noul statut de capitală a României a adus orașului București un ritm rapid de dezvoltare sub toate aspectele: străzile din oraș se pavează cu granit, piatră cioplită și piatră de râu, se construiesc trotuare pietonale pe străzile principale, se amenajează grădina botanică, se înființează gimnaziile Lazăr și Matei Basarab, Universitatea din București, Școala de Bele-Arte, se amenajează noi piețe și grădini publice, se construiește prima linie de cale ferată dintre București și Giurgiu, se pune piatra de temelie a Azilului Elena Doamna pentru fete orfane.
Se înființează noi societăți: Societatea Română de Științe (1862), Societatea română de arme, gimnastică și dare la semn (17 mai 1862) – prima asociație sportivă din România, Direcția Centrală a Poștelor (4 august 1862), Societatea pentru învățătura poporului român (1866), Societatea Literară Română (13 aprilie 1866) – care devine din august 1867, Societatea Academică Română, iar din martie 1879 Academia Română, Societatea de științe fizico-naturale (1868), Filarmonica Română (11 mai 1868) - astăzi Filarmonica „George Enescu“- care își susține concertul inaugural la 27 decembrie 1868, Societatea de geografie (27 iunie 1875), Societatea Națională de Cruce Roșie a României (16 iunie 1876) etc.
Numărul de locuitori crește de la 65.000 în 1831 [33] la 121.734 în 1860 [34].
Intrarea lui Carol I în Bucureşti, 10 mai 1866
La începutul anului 1866, domnitorul Cuza este răsturnat de o coaliție formată din liberali și conservatori. Bucureștenii, în număr de 30.000 [35] îl întâmpină pe prințul Carol de Hohenzollern la Băneasa, unde primarul Capitalei, Dumitru Brătianu, îi oferă cheile orașului.
marți, 2 noiembrie 2010
Muntenia
Muntenia
Muntenia este o regiune istorică din sudul României. Limitele sale sunt: la nord munții Carpați (care o delimitează de Transilvania), la vest râul Olt (care o separă de Oltenia), la sud și est fluviul Dunărea (care o delimitează de Bulgaria și Dobrogea), iar la nord-est râurile Milcov, Putna și Siret (dincolo de care se află Moldova).
Are în componență actualele județe și unități administrative: Argeș, Brăila, Buzău, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Ilfov, Prahova, Teleorman (fără comuna Islaz), Municipiul București. De asemenea, segmentele situate de est de râul Olt din județele Vâlcea și Olt, precum și sudul județului Vrancea (la sud de Milcov) fac parte din regiunea istorică Muntenia.
Cele mai importante orașe în această regiune sunt București, Alexandria, Brăila, Buzău, Călărași, Giurgiu, Pitești, Ploiești, Slatina, Slobozia și Târgoviște.
Principalele ape curgătoare care străbat această regiune sunt Dunărea, precum și unii afluenți direcți ale acesteia: Olt, Vedea, Argeș, Călmățui (în județul Brăila și județul Teleorman), Ialomița și Siret.
Istorie
Teritoriul Munteniei era locuit în antichitate de triburile Geților (getae),care erau popor de neam tracic.Istoricul antic Strabo susținea că "dacii și geții vorbesc aceeași limbă". Herodot îi introduce în istorie cu următoarea mențiune: "Geții sunt cei mai bărbați, și mai drepți dintre traci". În jurul anului 340 î.e.n. deoarece geții din dreapta Dunării au devenit dependenți de Macedonia, regii macedoneni formulează pretenții de supremație și asupra geților din nordul Dunării, însă, încercările lui Alexandru cel Mare 335 î.e.n. și 327 î.e.n. ) și Lisimah (310 î.e.n. ) de a-i supune, rămân fără rezultat. Mai târziu, geții duc lupte cu bastarnii (popor germano-celtic), care între anii 200 și 100 î.e.n. ocupă poalele nord-estice ale Munților Carpați și malurile Nistrului.
Teritoriul Munteniei a facut parte din marele regat dac a lui Burebista dar nu și de regatul lui Decebal. După victoria asupra lui Decebal, Traian trimite trupe auxiliare în Muntenia și sudul Moldovei pentru pacificarea regiunii. Conducătorii locali fac jurăminte de vasalitate dar teritoriul Munteniei nu este anexat si nu devine provincie a Imperiului Roman.
În 117, după moartea lui Traian, romanii retrag trupele din cea mai mare parte a Munteniei si fixează granița de-a lungul limesului Transalutanus. Au loc numeroase atacuri ale carpilor (un trib de daci liberi) și goților sau poate geților, subiectul este supus multor controverse deoarece, de-a lungul timpului, unii cronicari, voit sau întâmplător, i-au confundat pe geți cu goții. Primul care a utilizat termenul de "got" ca echivalentul lui "get", a fost împăratul filozof Iulian Apostatul (361-363 e.n.). În secolul IV, echivalența a fost adoptată și de alți autori, iar prin scrierile istoricului latin Claudianus (începutul secolului V) și mai ales ale lui Orosius (autor spaniol de origine gotă), apoi prin ale istoricilor Cassiodor și Iordanes, această confuzie a căpătat o largă răspândire. Trebuie menționat că lucrarea lui Iordanes numită "Getica", era de fapt consacrată goților. Istoricul got Iordanes în lucrarea sa din 551 "Getica" (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneu, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor 2 cuvinte. Este știut că goții au pătruns în Muntenia împinși de huni, dar nu sunt dovezi că în acea perioadă au intrat în conflict cu romanii și nici nu există urme că deplasarea lor s-ar fi desfășurat către limesul roman. Sunt însă suficiente dovezi clare ca au străbătut câmpiile Bărăganului și Buzăului și că romanii au înființat pentru ei o episcopie la Silistra. Conflictul goților cu romanii a erupt mai degraba după trecerea acestora a Dunării ca federați.
Aurelian incheie un tratat cu goții, cedându-le Dacia ca unor federati ai Imperiului Roman. Așadar, găsim în Dacia urmatoarele triburi de goti: Taifalii și Victoalii. Așezările goților în Dacia cuprindeau numai Podișul Moldovei și jumătatea răsăriteană a Câmpiei Române, în timp ce în spațiul carpatic continua să locuiască populația daco-romană, rămasă aici după retragerea legiunilor și a administrației romane peste Dunăre (în Dacia Aurelia). După așezare, goții se împărțeau în vizigoți (goți apuseni, ramura tervingilor), care locuiau în câmpia răsăriteana a Daciei și pe Nistru, și în ostrogoți (goți răsăriteni), care locuiau la est de Nistru.
Muntenia și Dobrogea devin un culoar de trecere al popoarelor migratoare, trecerea goților și bulgarilor lăsând suficiente urme, apoi invaziile cumane care pun chiar bazele unui stat Cumania neagră ce cuprindea mai ales Moldova cu Muntenia și tătare (care stăpâneau îndeosebi zonele de câmpie din Muntenia și Moldova la momentul pomenirii voievodatelor lui Litovoi, Seneslau, Ioan și Lupu (Farkas) în diploma cavalerilor ioaniți.
Toate aceste năvăliri au avut un important aport la menținerea unei populații stabile extrem de reduse în zonă. Populația avea să crească prin venirea treptată a mai multor grupuri de vlahi sud-dunăreni care fugeau din calea atacurilor hunilor și avarilor asupra Imperiului Bizantin. Astfel că în secolul al XII-lea cronici bizantine și slave considerau populația un amestec de triburi geto-dace care intraseră în contact cu civilizația romană, vlahi sud-dunăreni și slavi creștinați de bizantini. Acest amestec de populații avea, ca element comun de cultură, filonul roman.
După victoria lui Basarab I de la Posada, acesta și (sau?) Vladislav I își extind stăpânirea asupra teritoriului Munteniei și al sudului Moldovei (sub denumirea de "Basarabia") în urma unor campanii victorioase împotriva tătarilor care ajunseseră stăpânitori peste aceste teritorii dând astfel naștere principatului medieval al Țării Românești cu capitala la Câmpulung.
Muntenia este o regiune istorică din sudul României. Limitele sale sunt: la nord munții Carpați (care o delimitează de Transilvania), la vest râul Olt (care o separă de Oltenia), la sud și est fluviul Dunărea (care o delimitează de Bulgaria și Dobrogea), iar la nord-est râurile Milcov, Putna și Siret (dincolo de care se află Moldova).
Are în componență actualele județe și unități administrative: Argeș, Brăila, Buzău, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Ilfov, Prahova, Teleorman (fără comuna Islaz), Municipiul București. De asemenea, segmentele situate de est de râul Olt din județele Vâlcea și Olt, precum și sudul județului Vrancea (la sud de Milcov) fac parte din regiunea istorică Muntenia.
Cele mai importante orașe în această regiune sunt București, Alexandria, Brăila, Buzău, Călărași, Giurgiu, Pitești, Ploiești, Slatina, Slobozia și Târgoviște.
Principalele ape curgătoare care străbat această regiune sunt Dunărea, precum și unii afluenți direcți ale acesteia: Olt, Vedea, Argeș, Călmățui (în județul Brăila și județul Teleorman), Ialomița și Siret.
Istorie
Teritoriul Munteniei era locuit în antichitate de triburile Geților (getae),care erau popor de neam tracic.Istoricul antic Strabo susținea că "dacii și geții vorbesc aceeași limbă". Herodot îi introduce în istorie cu următoarea mențiune: "Geții sunt cei mai bărbați, și mai drepți dintre traci". În jurul anului 340 î.e.n. deoarece geții din dreapta Dunării au devenit dependenți de Macedonia, regii macedoneni formulează pretenții de supremație și asupra geților din nordul Dunării, însă, încercările lui Alexandru cel Mare 335 î.e.n. și 327 î.e.n. ) și Lisimah (310 î.e.n. ) de a-i supune, rămân fără rezultat. Mai târziu, geții duc lupte cu bastarnii (popor germano-celtic), care între anii 200 și 100 î.e.n. ocupă poalele nord-estice ale Munților Carpați și malurile Nistrului.
Teritoriul Munteniei a facut parte din marele regat dac a lui Burebista dar nu și de regatul lui Decebal. După victoria asupra lui Decebal, Traian trimite trupe auxiliare în Muntenia și sudul Moldovei pentru pacificarea regiunii. Conducătorii locali fac jurăminte de vasalitate dar teritoriul Munteniei nu este anexat si nu devine provincie a Imperiului Roman.
În 117, după moartea lui Traian, romanii retrag trupele din cea mai mare parte a Munteniei si fixează granița de-a lungul limesului Transalutanus. Au loc numeroase atacuri ale carpilor (un trib de daci liberi) și goților sau poate geților, subiectul este supus multor controverse deoarece, de-a lungul timpului, unii cronicari, voit sau întâmplător, i-au confundat pe geți cu goții. Primul care a utilizat termenul de "got" ca echivalentul lui "get", a fost împăratul filozof Iulian Apostatul (361-363 e.n.). În secolul IV, echivalența a fost adoptată și de alți autori, iar prin scrierile istoricului latin Claudianus (începutul secolului V) și mai ales ale lui Orosius (autor spaniol de origine gotă), apoi prin ale istoricilor Cassiodor și Iordanes, această confuzie a căpătat o largă răspândire. Trebuie menționat că lucrarea lui Iordanes numită "Getica", era de fapt consacrată goților. Istoricul got Iordanes în lucrarea sa din 551 "Getica" (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneu, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor 2 cuvinte. Este știut că goții au pătruns în Muntenia împinși de huni, dar nu sunt dovezi că în acea perioadă au intrat în conflict cu romanii și nici nu există urme că deplasarea lor s-ar fi desfășurat către limesul roman. Sunt însă suficiente dovezi clare ca au străbătut câmpiile Bărăganului și Buzăului și că romanii au înființat pentru ei o episcopie la Silistra. Conflictul goților cu romanii a erupt mai degraba după trecerea acestora a Dunării ca federați.
Aurelian incheie un tratat cu goții, cedându-le Dacia ca unor federati ai Imperiului Roman. Așadar, găsim în Dacia urmatoarele triburi de goti: Taifalii și Victoalii. Așezările goților în Dacia cuprindeau numai Podișul Moldovei și jumătatea răsăriteană a Câmpiei Române, în timp ce în spațiul carpatic continua să locuiască populația daco-romană, rămasă aici după retragerea legiunilor și a administrației romane peste Dunăre (în Dacia Aurelia). După așezare, goții se împărțeau în vizigoți (goți apuseni, ramura tervingilor), care locuiau în câmpia răsăriteana a Daciei și pe Nistru, și în ostrogoți (goți răsăriteni), care locuiau la est de Nistru.
Muntenia și Dobrogea devin un culoar de trecere al popoarelor migratoare, trecerea goților și bulgarilor lăsând suficiente urme, apoi invaziile cumane care pun chiar bazele unui stat Cumania neagră ce cuprindea mai ales Moldova cu Muntenia și tătare (care stăpâneau îndeosebi zonele de câmpie din Muntenia și Moldova la momentul pomenirii voievodatelor lui Litovoi, Seneslau, Ioan și Lupu (Farkas) în diploma cavalerilor ioaniți.
Toate aceste năvăliri au avut un important aport la menținerea unei populații stabile extrem de reduse în zonă. Populația avea să crească prin venirea treptată a mai multor grupuri de vlahi sud-dunăreni care fugeau din calea atacurilor hunilor și avarilor asupra Imperiului Bizantin. Astfel că în secolul al XII-lea cronici bizantine și slave considerau populația un amestec de triburi geto-dace care intraseră în contact cu civilizația romană, vlahi sud-dunăreni și slavi creștinați de bizantini. Acest amestec de populații avea, ca element comun de cultură, filonul roman.
După victoria lui Basarab I de la Posada, acesta și (sau?) Vladislav I își extind stăpânirea asupra teritoriului Munteniei și al sudului Moldovei (sub denumirea de "Basarabia") în urma unor campanii victorioase împotriva tătarilor care ajunseseră stăpânitori peste aceste teritorii dând astfel naștere principatului medieval al Țării Românești cu capitala la Câmpulung.
Oltenia
Oltenia (Lesser Wallachia in antiquated versions, with the alternate Latin names Wallachia Minor, Wallachia Alutana, Wallachia Caesarea in use between 1718 and 1739) is a historical province and geographical region of Romania, in western Wallachia. It is situated between the Danube, the Southern Carpathians and the Olt river (although counties to the east run across the river in Muntenia in some areas).
History
Initially inhabited by Dacians, Oltenia was incorpored in the Roman Empire (106, at the end of the Dacian Wars; see Roman Dacia). In 129, during Hadrian's rule, it formed Dacia Inferior, one of the two divisions of the province (together with Dacia Superior, in today's Transylvania); Marcus Aurelius' administrative reform made Oltenia one of the three new divisions (tres Daciae) as Dacia Malvensis, its capital and chief city being named Romula. It was colonized with veterans of the Roman legions. The Romans withdrew their administration south of the Danube in the mid-3rd century and Oltenia was ruled by the Germanic Goths. In the late 4th century it came under the rule of the Taifals before invasion by the Huns. From 681, with some interruptions, it was part of the Bulgarian Empire (see Bulgarian lands across the Danube).
Around 1247 a polity emerged in Oltenia under the rule of Litovoi, which would later included in Muntenia (the mediaeval state of Wallachia). From an unknown moment and up until 1831, the voivode (Prince of Wallachia) was represented in Oltenia by a ban ("the great ban of Craiova", after the seat was moved from Strehaia), considered the greatest office in Wallachian hierarchy, and one that was held most by members of the Craioveşti family (from the late 15th century to about 1550).
During the 15th century, Wallachia had to accept the Ottoman suzerainty and to pay an annual tribute to keep its autonomy. From the Craioveşti-family, many bans cooperated with the Turks. However, many rulers, including the Oltenian-born Michael the Brave, fought against the Ottomans, giving Wallachia brief periods of independence. After 1716, the Ottomans decided to cease choosing the voivodes from among the Wallachian boyars, and established the Phanariote regime.
Two years later, in 1718 under the terms of the Treaty of Passarowitz, Oltenia was split from Wallachia and annexed by the Habsburg Monarchy (de facto, it was under Austrian occupation by 1716); in 1737, it was returned to Wallachia under Prince Constantine Mavrocordatos (see Austro-Turkish War of 1716-18 and Austro-Turkish War, 1737-1739). Under the occupation, Oltenia was the only part of the Danubian Principalities (with the later exception of Bukovina) to experience Enlightened absolutism and Austrian administration, although these were met by considerable and mounting opposition from conservative boyars. While welcomed at first as liberators, the Austrians quickly disenchanted the inhabitants by imposing rigid administrative, fiscal, judicial and political reforms which were meant to centralize and integrate the territory (antagonizing both ends of the social spectrum: withdrawing privileges from the nobility and enforcing taxes for peasants).
In 1761, the residence of Bans was moved to Bucharest, in a move towards centralism (a kaymakam represented the boyars in Craiova). It remained there until the death of the last Ban, Barbu Văcărescu, in 1832.
In 1821, Oltenia and the county of Gorj were at the center of Tudor Vladimirescu's uprising (see Wallachian uprising of 1821). Tudor initially gathered his Pandurs in Padeş and relied on a grid of fortified monasteries such as Tismana and Strehaia.
History
Initially inhabited by Dacians, Oltenia was incorpored in the Roman Empire (106, at the end of the Dacian Wars; see Roman Dacia). In 129, during Hadrian's rule, it formed Dacia Inferior, one of the two divisions of the province (together with Dacia Superior, in today's Transylvania); Marcus Aurelius' administrative reform made Oltenia one of the three new divisions (tres Daciae) as Dacia Malvensis, its capital and chief city being named Romula. It was colonized with veterans of the Roman legions. The Romans withdrew their administration south of the Danube in the mid-3rd century and Oltenia was ruled by the Germanic Goths. In the late 4th century it came under the rule of the Taifals before invasion by the Huns. From 681, with some interruptions, it was part of the Bulgarian Empire (see Bulgarian lands across the Danube).
Around 1247 a polity emerged in Oltenia under the rule of Litovoi, which would later included in Muntenia (the mediaeval state of Wallachia). From an unknown moment and up until 1831, the voivode (Prince of Wallachia) was represented in Oltenia by a ban ("the great ban of Craiova", after the seat was moved from Strehaia), considered the greatest office in Wallachian hierarchy, and one that was held most by members of the Craioveşti family (from the late 15th century to about 1550).
During the 15th century, Wallachia had to accept the Ottoman suzerainty and to pay an annual tribute to keep its autonomy. From the Craioveşti-family, many bans cooperated with the Turks. However, many rulers, including the Oltenian-born Michael the Brave, fought against the Ottomans, giving Wallachia brief periods of independence. After 1716, the Ottomans decided to cease choosing the voivodes from among the Wallachian boyars, and established the Phanariote regime.
Two years later, in 1718 under the terms of the Treaty of Passarowitz, Oltenia was split from Wallachia and annexed by the Habsburg Monarchy (de facto, it was under Austrian occupation by 1716); in 1737, it was returned to Wallachia under Prince Constantine Mavrocordatos (see Austro-Turkish War of 1716-18 and Austro-Turkish War, 1737-1739). Under the occupation, Oltenia was the only part of the Danubian Principalities (with the later exception of Bukovina) to experience Enlightened absolutism and Austrian administration, although these were met by considerable and mounting opposition from conservative boyars. While welcomed at first as liberators, the Austrians quickly disenchanted the inhabitants by imposing rigid administrative, fiscal, judicial and political reforms which were meant to centralize and integrate the territory (antagonizing both ends of the social spectrum: withdrawing privileges from the nobility and enforcing taxes for peasants).
In 1761, the residence of Bans was moved to Bucharest, in a move towards centralism (a kaymakam represented the boyars in Craiova). It remained there until the death of the last Ban, Barbu Văcărescu, in 1832.
In 1821, Oltenia and the county of Gorj were at the center of Tudor Vladimirescu's uprising (see Wallachian uprising of 1821). Tudor initially gathered his Pandurs in Padeş and relied on a grid of fortified monasteries such as Tismana and Strehaia.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)